MIHAIL HAZIN

 n.1932

Scriitor, jurnalist, traducător

Acolo e Chişinău. Peste deal

Stă în linişte, ca o enigmă

Numele istoric al Chişinăului, potrivit lingviştilor, vine de la cuvântul arhaic „Chişla» care înseamnă fântână, izvor, aşezare de oameni. Mai există o traducere pentru „Chişla» — stână. Timp de aproape şase secole de existenţă, Chişinăul (Izvorul Nou), la început servea ca loc de adăpare pentru turmele de oi, a existat şi sub ocuparea otomană, apoi a devenit un punct de sprijin al principatului Moldovei, apoi centrul Basarabiei, oraş de provincie rusă, apoi provincie românească, apoi capitala Moldovei sovietice şi în cele din urmă, capitala Moldovei independente.

În acest oraş cu o soartă foarte nestatornică am locuit timp de mai mult de cincizeci de ani. îmi amintesc de Chişinăul de după război încă în ruine. îmi amintesc cuvintele cu litere mari scrise cu vopsea care se prelingea pe pereţii puţinelor clădiri care au supravieţuit: „VERIFICAT. NU SUNT MINE», sub aceste cuvinte semnătura — numele şi gradul celui care a verificat. Şi, în acelaşi timp, oraşul s-a pestriţat cu clădiri noi. S-a îmbogăţi cu centre de educaţie, artă, ştiinţă: s-a mărit clădirea Academiei Republicane de Ştiinţe, clădirea Teatrului de Operă şi Balet, turnul de televiziune străpungea cerul deasupra oraşului. în Chişinău a fost deschisă o universitate nouă unde, printre altele, am fost şi eu student. Această universitate a dat posibilitatea de a dobândi studii superioare băieţilor şi fetelor din mediul rural, copii de ţărani moldoveni de pe timpul când încă nu existau colhozuri în Moldova. Ridicarea în Siberia a „elementelor dăunătoare», chiaburilor deja avusese loc.

în rândul studenţilor erau şi mulţi vulturi, care încercase să intre la Universitatea din Moscova şi alte universităţi de prestigiu, dar nu au trecut concursul şi au fost oarecum nevoiţi să vină la Chişinău. Printre aceşti băieţi erau şi din aceea care aveau o atitudinea arogantă faţă de tânăra lor almamater. îmi amintesc chiar că pe peretele de la toaletă a apărut o inscripţie peiorativă: „Cine nu ştie nimic, admite la USC». în realitate nu totul era atât de trist. Parcă era o universitate tânără de provincie. Dar printre primii absolvenţi erau deja oameni care devenise bine cunoscuţi în ţară — oameni de ştiinţă, poeţi, scriitori, regizori: Victor Cocetcov, Iurii Cernicenco, Victor Cazacov, Pavel Sirches şi mulţi alţii. Ei şi-au făcut studiile la departamentul rus al facultăţii de filologice. Iar la departamentul moldovenesc al facultăţii noastre, de obicei veniţi de la sate, a crescut şi s-a format o parte semnificativă a intelectualităţii creative din Moldova, precum şi din agenţii săi publici şi de stat. Chişinăul renăscut era generos cu noi, dăruindu-ne cunoaştere, iubire, impuls romantic. Foarte fructuos activa Asociaţia literară a ziarului „Tinerimea Moldovei», care era condusă de specialistul, educator al tineretului literar, poetul Kirii Kovaldji. Prin discuţii şi dezbateri ale băieţilor şi fetelor din acest grup, au trecut călirea iniţială astfel de scriitori talentaţi cum ar fi Svetlana lachir, Valerii Gajiu, Rudolf Olşevski, Efrem Bauh, Valerii Maiorov şi alţii. Intra pe la noi şi Emil Loteanu. În fiecare etapă a dezvoltării sale Chişinăul a fost întotdeauna un oraş pestriţ, multi-etnic, multi-tribal. La fel ca şi restul acestei regiuni, numite de cronicar „pământ în calea tuturor relelor». în cuvintele lui Puşkin, ce amestec de haine şi chipuri! încă îmi amintesc tabăra de ţigani, care se afla undeva la marginea oraşului. Pictorul Ilia Bogdesco care lucra la ilustrarea „ţiganilor» lui Puşkin, a găsit în tabără o fată al cărei imagini 1-a ajutat să creeze imaginea fascinantă a Zamfirei.

Unii tineri din Chişinău încercau să evadeze din cuib şi să plece la Moscova, Sankt Petersburg, fiind convinşi că Chişinăul era un oraş mai confortabil şi primitor pentru a trăi anii în declin ai vieţii pământeşti, şi nu pentru a porni în viaţa mare. Dar şi sufletele neliniştite care s-au strecurat în mijlocul vieţii exuberante, păstrau afecţiune şi dragoste pentru Chişinău cu atmosfera sa de cireş, struguri, vinete şi ardei. Îmi amintesc din propria experienţă. Întotdeauna eram bucuros să mă întorc înapoi din călătorii, excursii de lucru, indiferent de cât de mic era Chişinăul pe lângă metropolele puternic ademenitoare de suflete tinere romantice. Dacă între capitalele ţărilor existente pe glob, s-ar organiza un Concurs de Frumuseţe, ca şi concursurile internaţionale de frumuseţe organizate pentru femeile frumoase de pe diferite continente, atunci, sincer, Chişinăul ar putea conta cu greu pe locul întâi. Nu este foarte bogat în arhitectură şl monumente dar îi are pe sculptorii şi arhitecţii Opecuşin, Bernardazzi, Sciusev, Plămădeală. Cu toate acestea, îmi amintesc Chişinăul atât de atractiv şi fermecător, în special în unele momente sau anotimpuri, încât e imposibil să nu păstrezi dragoste în suflet pentru el. însăşi natura — un designer fantastic de generos al acestui oraş sudic. Chişinău radiază de un farmec imens în timpul verii, atunci când bulevardele şi aleile, parcurile şi grădinile sale se îneacă în verdeaţă. Toamna, când aerul este saturat cu aromă de tescovină de struguri, iar pe cap, ca o binecuvântare din cer, cad frunze argintii de arţar, castan, salcâm. Şi seara de iarnă, acoperită cu un voal de un alb imaculat, presărat cu o constelaţie de fulgi spulberaţi. Şi dimineaţa de primăvara, când triluri de păsări laudă ziua care vine, când sub fereastră înfloresc cireşii, caişii, piersicii, şi seva vieţii, în tăcerea misterioasă a primăverii îşi sfârşeşte munca titanică.

Iar dacă să trecem de la minunăţiile locale la a reflecta cu privire la cum Chişinăul se prezintă pe scena istoriei, care este reputaţia sa în lume, din mai multe opţiuni aş alege şi aş sublinia trei puncte, pe care le prezint pe scurt.

Primul punct. Chişinău — oraşul lui Puşkin. Trei ani din viaţa sa scurtă Alexandr Sergheevici i-a petrecut în exil în Chişinău (1820-1823), în Basarabia, recuperată de la Turcia cu puţin timp înainte de sosirea lui Puşkin. Pentru poet, care aşa şi nu a primit permisiunea autorităţilor să călătorească în străinătate, acest nou ţinut al unei puteri cu garnizoană armată, ofiţeri şi generali, care au cucerit Parisul cu decembriştii din sud, cu armata generalului Ipsilanti, gata să se avânte împreună cu heteriştii lor în lupta pentru eliberarea Greciei de sub dominaţia turcă -acest ţinut care era un fel de a merge dincolo de limitele imperiului, oferea multe experienţe noi. Din punct de vedere creativ, anii de exil ai poetului în Chişinău, sub comanda generalului Inzov au fost foarte fructuoşi. O dată cu celebritatea care a urmat apoi a lui Puşkin, a câştigat faimă în lume şi Chişinăul.

Punctul doi. Pogromul din Chişinău de la începutul secolului al XX, în zilele de Paşti din anul 1903 a zguduit întreaga lume. De această dată, Chişinăul din păcate s-a făcut faimos ca un oraş de masacru, care a izbucnit fără implicarea puterilor externe. Ca urmare a evenimentelor de la Chişinău, cuvântul rusesc pogrom a devenit cunoscut în toată lumea şi a intrat în vocabularul mai multor limbi. în opinia multor istorici contemporani şi de mai târziu, pogromul a fost provocat, în special, de editorul incitant antisemit al cotidianului „Basarabeanul», radicalul de dreapta, participant al „Sutei Negre», Pavel Cruşeveanu, deputat al celei de a 2-a Dumă de Stat. Departamentul de Securitate, desigur, a ajutat, de asemenea, la instigarea tulburărilor. Pogromul era avantajos puterii care se temea de valul în creştere a mişcării revoluţionare. Acesta era destinat să încetinească acest val ameninţător, să bage frica în tinerii rebeli.

O mulţime de oameni care nu aveau idee de existenţa pe hartă a oraşului numit Chişinău, a aflat brusc despre pogrom din presă, din relatările scriitorilor umanişti, savanţilor renumiţi, oficialilor de stat. în special din discursul plin de indignare al preşedintelui de atunci al SUA, Teodor Roosvelt, în care a declarat: „Nu simt nevoia de a insista asupra uni fapt evident — cu câtă indignare a primit poporul american vestea despre violenţele uimitoare comise, comise la Chişinău. Niciodată însă, nu am avut ocazia să întâlnesc în ţara noastră un răspuns aşa de rapid şi unanim aşa o manifestare de simpatie pentru victime şi groază pentru crima comisă».

Nu exagerăm dacă spunem că la pogromul de la Chişinău a răspuns întreaga comunitate mondială. Dar acest lucru nu este suficient. Cruşeveanu, de asemenea, nu a stat cu mâinile în sân. Parcă prezicând zombarea ulterioară a publicului, în spiritul feroce de contra-propagandă, a început să susţină că pogromul sângeros a fost organizat de duşmanii ţarului şi patriei. Cu ce scop? Pentru a aduce ruşine asupra ţarului şi ţării, pe care o ura pentru presupusele persecuţie şi insulte. Şi pentru ca în strigătele despre victimele suportate să primească compensaţii generoase în aur de la Statele Unite ale Americii, dolari de la fundaţiile caritabile.

Dar nici acest lucru nu este suficient. La scurt timp după pogrom, ca şi cum pentru a dovedi că tribul viclean merită toată pedeapsa cea mai crudă, Cruşeveanu a fondat în Sankt-Petersburg ziarul care nu a trăit mult „Flagul», în care Cruşeveanu, primul — şi primul din lume — sub denumirea „Programul evreilor de cucerire a lumii» a publicat „Protocoalele înţelepţilor Sionului» (28 august -07 septembrie 1903). Cruşeveanu publica „Protocoalele» cu remarcile sale introductive, şi, potrivit unor cercetători, a participat la pregătirea executării unui întreg popor. „Protocoale» — falsificarea secolului XX, Biblia antisemitismului — au adus în lume multe minciuni şi rău. Acestea sunt publicate şi republicate continuu, traduse în zeci de limbi. Tirajul lor de necrezut este de milioane de exemplare. Din păcate, istoria eliberării iniţiale a „Protocoalelor» în atenţia cititorului prin Cruşeveanu şi pogrom este legată indirect de Chişinău.

Şi a treia oară, „Sursă Nouă, Chişla Nouă» a reamintit lumii despre sine, atunci când, după eliminarea lui Nichita Hruşciov de pe arena istorică, oraşul modest Chişinău a dat în schimb din interiorul ţării doi noi secretari generali, doi noi şefi ai statului sovietic — Leonid Brejnev şi Constantin Cernenko. Trenul lung a dus din Moldova la Moscova un număr impunător înalţi oficiali, inclusiv viitorul ministru al Afacerilor Interne al URSS — Nicolae Scelocov. (De altfel, şeful Cancelariei Ministerului Afacerilor Interne, pe timpul ministrului puternic era un tânăr cu numele de familie asemănător — Serghei Scelcunov. Când eram student, Serghei era secretar al Comitetului Comsomolului de la Universitatea din Chişinău).

Leonid Ilici, s-a făcut memorat prin faptul că în anii când era liderul Moldovei, 1-a preocupat îmbunătăţirea Chişinăului cu privire la dezvoltarea culturii, sportului, în special fotbalul în ţinutul nostru. Atunci, noi, studenţii, am lucrat multe sâmbete la rând cu lopeţi în mână la construcţia lacului Comsomolsist. Ni s-a spus că anume Lenin al Doilea a înaintat ideea de a crea un în zona urbană un lac mare cu parc plin cu flori, staţie de bărci şi restaurant plutitor. Şi, într- adevăr, parcul, scara cascadă, lacul au ieşit foarte pitoreşti. Cu toate acestea, astăzi, secolul XXI, frumuseţea zonei de odihnă s-a schimbat. Au apărut vile şi cabane ale noilor proprietari ai vieţii — oameni de afaceri, finanţatori, cetăţeni importanţi.

Şoferii bătrâni ai lui Brejnev, care în tinereţe au lucrat în serviciul auto şi îl duceau pe prim-secretarul republicii, tuturor acestor Vasea, Vanea, Colea le plăcea să depene amintiri despre aceea ce om bun era Leonid Ilici, care a iubit sportul şi viaţă în general. Cum a supravegheat personal construcţia stadionului naţional. Cum a participat la completarea echipei „Burevestnik» în acei ani, echipa de fotbal principală a Moldovei, a concurat cu succes în prima ligă a ţării.

Da, Brejnev nu era interesat doar de jocul celor mai buni maeştri ai mingii de piele. Uneori, îşi aminteşte unul dintre şoferi, mergem cu Leonid Ilici cu lucrul în raionul Călăraşi, Ungheni. Conducem de-a lungul livezilor de primăvară, viilor, iar undeva la marginea satului băieţii aleargă pe o pajişte de iarbă verde după o minge de cârpă. Tot un fel de fotbal. Văzând această imagine rurală, Leonid Ilici cerea, de obicei, şoferului să oprească, ieşea din maşină şi urmărea puţin jocul, ducea cu băieţii o conversaţie prietenoasă. Analiza acţiunile lor, le dădea sfaturi de joc, se interesa de învăţătură, starea sportului în şcoală şi în sat. Apoi se aşeza înapoi în maşină şi mergea mai departe cu treburile statului.

Chişinăul avea de mult timp reputaţia oraşului lui Puşkin. Amintirea despre şederea lui Alexandr Sergheevici o păstrează casa în care poetul s-a oprit, Biserica Buna Vestire, unde mergea cu generalul Inzov, salcâmul şi dudul la umbra cărora se plimba. Nu le poţi enumera pe toate. Se poate indica destul de precis data la care în această regiune începe tradiţia de a onora memoria poetului. Iunie 1880. Eveniment grandios. La Moscova, s-a deschis o statuie frumoasă a lui Alexandr Sergheevici, opera lui Alexandr Mihailovici Opecuşîn. La Chişinău, a apărut imediat ideea de a urma exemplul din piatră albă, de a ridica, de asemenea un monument pentru a imortaliza memoria şederii lui Puşkin în ţinut.

Toţi au susţinut în unanimitate şi cu fermitate ideea, s-a propus începerea imediată a colectării de bani de la popor. Dar regulile birocratice au oprit graba. Intelectualii locali au apelat la instanţa de judecată cu solicitarea de a autoriza colectarea contribuţiilor voluntare pentru construirea monumentului. Au obţinut autorizaţia. Toate straturile populaţiei au contribuit fără ezitare.

În arhive, am răsfoit şi citit declaraţiile păstrate pentru strângerea fondurilor. Mare noroc: Alexandr Mihailovici Opecuş în a acceptat să facă monumentul pentru-Chişinău, în luna august 1880, sculptorul începe lucrul la bustul de bronz pe care îl termină în februarie 1881. Poetul e surprins cu capul gol şi mantaua aruncată peste umeri. în aprilie, bustul a fost adus la Chişinău cu trenul. Acum trebuia decis în care loc din parc să fie aşezat monumentul, pe ce fel de piedestal, din ce material.

S-a decis să se instaleze monumentul pe aleea cu tei a parcului, unde poetului îi plăcea să se plimbe. După lungi discuţii cu maestrul despre opţiunile postamentului Opecuş în a găsit soluţia subtilă şi exactă. A realizat un piedestal în formă de coloană ionică, situat pe un pătrat de piatră, iar în partea superioară a coloanei — bustul poetului. Coloana elegantă a devenit parcă continuarea sa firească. Suplu, ca o lumânare, monumentul a fost inaugurat la 26 mai 1885. Chişinău a devenit primul oraş provincial din Rusia, în care a fost ridicat monumentul lui Puşkin.

Inutil să spun, că în capitolele următoare ale istoriei faima Chişinăului ca oraşul lui Puşkin nu s-a diminuat. în anii de după război a fost restaurată cu dragoste casa de găzduire a negustorului Naumov, unde a fost deschis Muzeul Puşkin. Numai din ce locuri îndepărtate nu vin aici admiratori ai marelui poet. La ziua de naştere a lui Puşkin se organizau în mod repetat, conferinţe, festivităţi de mare anvergură în numele lui în Chişinău şi în satul pitoresc Doina, unde poetul exilat a rămas, în pădure lângă Doina încă curge izvorul Zemfira, lângă care, potrivit legendei, poetul a văzut această ţigancă frumoasă, s-a întâlnit cu ţiganii şi a călătorit două săptămâni cu ei prin Basarabia.

La frumoasele festivităţi organizate în numele lui Puşkin în Chişinău şi Doina, la izvorul din pădure Zemfira au fost prezenţi Iaroslav Smeleacov, Mihail Svetlov, Rasul Gamzatov, Eduardas Mejelaitis, Caisîn Culiev, Bulat Okudjava, Fazii Iscan-der, Victor Astafiev, numeroase persoane din republică şi de peste hotare. Toate aceste persoane au discutat, desigur, cu scriitorii moldoveni — în discuţii profesionale, în colaborări referitor la traduceri reciproce, şi ca colegi. Chişinău este asociat cu numele multor maeştri locali ai cuvintelor, pensulelor, muzicii, care au creat lucrări pline de energie spirituală naţională şi universală. Poezia şi proza lui Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija şi a multor colegi de-ai lor este cunoscută şi iubită în Moldova, în ţara vecină, România, dar şi în Europa şi nu numai.

De altfel, nu toată lumea ştie că moldoveneasca şi româna — nu sunt limbi diferite, ci două nume ale uneia şi aceleiaşi limbi. îndoindu-se, uni întreabă, poate sunt doar limbi înrudite? Poate moldoveneasca este un dialect al limbii române? Nu, le răpund eu, e una şi aceeaşi limbă. Venind din Chişinău la Bucureşti, acolo, în România, m-am exprimat în română la fel de liber ca acasă. Pentru mine este una dintre limbile materne, de aceea la traducerea lucrărilor colegilor mei moldoveni în limba rusă, nu am folosit versiuni interliniare. Porneam întotdeauna, de la original. Şi am tradus un strat întreg al literaturii române creată de zeci de autori talentaţi.

Cititorii şi criticii au întâmpinat călduros şi lucrările traduse de mine precum povestirile lui Ion Druţă, piesa sa „Casa mare», romanele lui Ion Ciobanu, Vladi-mir Beşleagă, Emilian Bucov, scenariile lui Emil Loteanu, Gheorghe Malarciuc şi multe alte publicaţii de diferite genuri. Chişinăul, care se bucură de o reputaţie excelentă pentru producţia de vin, este înconjurat de plantaţii viticole ca un colier. Moldova este pe locul 13 între ţările producătoare de vin din lume. Aroma, buchetul şi varietatea de vinuri moldoveneşti satisfac gusturile chiar şi ale celor mai exigenţi cunoscători. Cu orice ocazie, chişinăuienilor, nu fără mândrie, le place să reamintească faptul că vinul nostru roşu „Negru de Purcari» se cumpără chiar şi pentru beciurile reginei din Anglia. Potrivit experţilor, vinurile seci, care deţin o cultură de consum — reprezintă un instrument excelent pentru a combate alcoolismul, în ciuda acestui fapt, în timpul campaniei anti-alcool realizată prin directive de sus, în Republica Moldova, unii birocraţi servili au impus scoaterea viilor, chiar şi a butucilor de struguri de masă. Ilya Ehrenburg, care a venit la Chişinău, a degustat desigur vinurile moldoveneşti. Şi le-a lăudat, menţionând că multe nu sunt inferioare vinurilor renumite franceze în gust şi alţi indicatori.

Această observaţie a scriitorului venerabil, cunoscător al Parisului şi Europei, a fost primită foarte viu în mediul nostru literar. Unii iubitori de băuturi puternice îşi amintesc cu nostalgie de sutele de grame de pe front, iar alţii care au fost în regiunea arctică, Siberia, laudă spirtul consumabil, care se comercializează liber în acele locuri. Alţii preferă vinurile crepleac, vin alcoolizat de tip vermut, infuzat cu ierburi carpatice — „Buchetul Moldovei», „Rouă Dimineţii».

Şi totuşi, vinurile uscate domină la sărbătorile, aniversările, întâlnirile cu prietenii în literatura noastră. Deşi, uneori, o băutură la masa de banchet este complet neaşteptată. îmi amintesc o zi de vară la sfârşitul anilor 70. La redacţia jurnalului unde lucram a telefonat poetul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta» şi m-a invitat la el la sfârşitul zilei de lucru. Desigur, i-am mulţumit şi am promis să intru. Nu era greu de dat seama care era motivul întâlnirii. Prilejul era destul de decent. Fraternitatea scriitorilor ştia că nu cu mult timp în urmă lui Nicolae Dabija i-a fost acordat premiul republican al comsomolului pentru noua sa colecţie de poezii. Cu această ocazie Nicolae invita colegii.

Pe masă se aflau sticle frumoase de ceramică, ulcioare cu pereţii aburiţi — de la gheaţă. Ni s-a turnat în pahare. E plăcut să sorbeşti o băutură rece pe o zi fierbinte. Dar ce dracu?! în loc de vin în pahare era… apă. Apă! Pe feţele unora dintre invitaţi s-a afişat nedumerire. Dabija s-a grăbit cu o explicaţie. Adevărul era că banii pe care i-a primit Dabija i-a donat pentru construirea unei fântâni în satul natal, situat în secetosul Bugeac în partea de sud a Moldovei. Un cadou frumos, fără îndoială. Fântâna a fost construită repede. Şi din prima apă din acest izvor sătenii lui Dabija i-au adus la Chişinău. Poetul a decis s-o împarte cu colegii. Oaspeţii au băut această apă minunată, atinşi şi recunoscători.

Despre acest gest frumos al lui Nicolae Dabija am scris apoi o notă în „Comsomolskaia Pravda». Era întitulată „Fântâna dăruită». Trebuie să adaug că, în ultimul deceniu de atunci, Dabija a crescut în clasic al literaturii moldoveneşti, o persoană publică democrată proeminentă în mica sa ţară. Şi încă un alt detaliu: în toţi aceşti ani, Nicolae Dabija continuă să conducă săptămânalul „Literatura şi Arta» în opinia mea, cel mai bun ziar din Republica Moldova. Iată de această istorioară de la Chişinău mi-am amintit. Folosindu-mă de această ocazie, vreau să doresc sănătate prietenilor şi colegilor din Chişinău, pace şi prosperitate acestui oraş prietenos şi ospitalier, capitala Moldovei independente.

Hazin Mihail/ Sursa nouă – Chișla nouă – Chișinău // Chișinăul meu / alcăt.: N. Cataeva. – M.: PK Galeria; [Chișinău] : S.n., 2015. – P.: 157 – 165.