01.07.2016 Блог  Нет комментариев

крючкова_светлана

SVETLANA KRIUCIKOVA

actriță

ÎNCHINARE BASTINEI

Pe data de 22 iunie a acestui an, în scena natală a Teatrului Mare Dramatic „G.A.Tovstonogov” din Sankt Petersburg, în care îmi îndeplinesc serviciul de 40 de ani, mi-am celebrat împreună cu publicul o zi de jubileu. Scenariul seratei, ca de obicei, l-am scris singură. Imediat cum lumina din sală s-a stins, am început să cânt (ital. a cappella) cântecul moldovenesc „Foaie verde, sălcioară…Mamă, mamă…dor de mamă…”. A fost o închinare adâncă baştinei mele. M-am născut la sud, în oraşul Chişinău, şi atunci când mă gândesc la el, îmi răsună în cap muzica copilăriei şi adolescenţei mele. La noi, ca şi la mulţi pe atunci, mereu era conectat radiodifuzorul şi mă trezeam în sunetele muzicii moldoveneşti şi ale graiului moldovenesc. „Aici Chişinău. Este ora şapte”. Străzile oraşului sudic în care creşteau salcâmi şi aguzi… Aroma de salcâm plana de asupra oraşului, iar agudele coapte (negre, roze şi albe) cădeau pe asfalt chiar sub picioarele trecătorilor. Locuiam într-o curte mică închisă, în case cu un etaj, unde în bucătăria mică era o plită mare cu cercuri de fontă, detaşabile, în care trebuia să faci focul cu lemne. Acolo se găteau bucatele. Apă caldă nu era. Nici toaletă nu era în casă — era în curte. Tot acolo erau şoproanele cu cărbune şi cu lemne … Bunica Claudia Mihailovna umbla într-o bundiţă îmblănită, căreia toată lumea îi zicea „caţaveică”, şi căra lemne şi cărbune pentru sobele noastre. Apartamentul era compus din trei odăi în anfiladă. O sobă de teracotă era încălzită pentru două odăi. Şi a doua sobă, la fel, era în odaia mamei şi a tatei… Ţin minte bine acest miros, vătrarul de lângă sobă, ţin minte foaia de metal care apăra de scântei, lopăţica care era mereu lângă cărbune şi lemne … Ţin minte patul tare pe care bunica dormea în camera trecătoare, masa rotunda mare, abajurul portocaliu. Toate se încadrau perfect în schema din acei ani! Un copac mare de caise creştea în curte şi noi culegeam caisele coapte căzute şi le mâneam. Toată copilăria noastră trecea în curte: pasiunile noastre se schimbau, dar tot ce făceam — făceam mereu împreună şi prietenos. Ne jucam de-a „cazacii războinici” şi ne căţăram pe acoperişuri, jucam fotbal — 3 băieţi împotriva a 10 fete, editam un ziar de perete şi chiar am organizat un teatru. Spectacolele noastre le prezentam copiilor din curţile vecine. îmi amintesc cum un negustor de vechituri venea la noi în curte şi striga: „Sticle, borcane, vechituri — luăm totul!”. Şi noi, rugându-i pe părinţi să ne dea tot ce îi lasă inima, căram toate acestea negustorului de vechituri, care ne oferea în schimb fluiere de lut, şi timp de câteva zile după aceasta curtea era plină de triluri în mai  multe voci. Curtea noastră era foarte prietenoasă şi internaţională: o familie ucraineană, 4 ruse, celelalte — evreieşti. Ţin minte cum unchiul Buka Vertgheim cumpărase o masă mare pentru tenisul de masă şi, zi şi noapte, atât timp cât se vedea bila albă, jucam tenis pentru câştigător: cine a pierdut — zboară. Şi primul televizor KVN cu lentilă, pe care acelaşi unchi, Buka, l-a cumpărat şi Ta instalat pe pervaz cu ecranul spre curte, îl ţin minte, şi cum întreaga curte, aducând scaune de acasă, se aşeza în curte în faţa ecranului. Iar mătuşa solitară, Polea Bikştein, pe care noi, pentru că era slabă, o poreclisem „scrumbie”, scotea din apartamentul ei mic, care mereu mirosea gustos, un fel de biscuiţi nemaipomeniţi pe care îi cocea special pentru noi (nu avea copii proprii). Zilele de naştere se serbau cu întreaga curte, foarte des oaspeţii se adunau la noi la masa mare, mama lua chitara şi cânta. în memoria mamei, am învăţat să cânt la chitara cu şapte strune. Mama dansa extraordinar, era veselă, animatoare. A fost invitată cândva să cânte în corul lui Peatniţki, dar tata nu a lăsat-o. Noi aveam acasă un aparat de radio cu pick-up „Ural” şi, fireşte, discuri, pe care eu le-am ascultat de nenumărate ori. .. Eu cumpăram discuri cu piese străine şi, fără să înţeleg vreun cuvânt, învăţam toate cântecele pe de rost…  Bunica lui Lilka Mojaeva vorbea în limba ucraineană, tanti Nina, tanti Polea şi tanti Sarocika vorbeau între ele in limba moldovenească şi în idiş, şi eu din copilărie cântam cântece în toate limbile care sunau în curte.  După mulţi-mulţi ani, când în filmul „Mârţoagele bătrâne” a trebuit să cânt un cântec în idiş, cunoscut din copilărie, cât de tare mi s-a strâns şi m-a durut inima!.. Există în limba moldovenească cuvântul „dor”. Este imposibil să-l traduci în limba rusă. El înseamnă şi dragoste, şi tandreţe, şi un fel de tristeţe îndelungă şi totodată, senină. Când sufletul suspină. Tocmai acest sentiment îl trăiesc atunci când răsună „Tum-balalaika” cunoscută de toţi.

Noi locuiam pe strada Şciusev, între Cotovschi şi Armenească, pe lângă noi trecea drumul spre stadionul nou şi spre cimitir. Şi nouă, copiilor, totul ne era interesant. Auzind sunetele marşului funerar, ieşeam buzna afară, urcam pe un pridvor înalt şi priveam de acolo cine este dus cu camionul în sicriul deschis. După camion mereu mergea orchestra, iar după orchestră ne aranjam noi şi conduceam întreaga procesiune până la capăt. Cimitirul era plin de liliac şi mirosul de liliac se asociază pentru mine până acum cu acelaşi lucru. Nu îmi place liliacul.

Iar pe drumul spre stadion, gloate de oameni în haine de sărbătoare treceau pe lângă casa noastră. Odată, mulţimea mergea la întâlnirea cu artişti de film cunoscuţi, între care erau Veaceslav Tihonov şi Nona Mordiukova. Noi nu am  răzbătut atunci la stadion, dar în ziua următoare, cineva dintre copiii vecini, a venit fuga să ne spună cu sufletul la gură că Mordiukova şi cu Tihonov sunt la magazinul universal central. Am dat fuga până acolo şi, ghemuindu-ne la un loc şi ezitând să ne apropiem, îi urmăream cu pietate pe idolii noştri. Nici nu îmi puteam imagina atunci că peste mulţi ani voi juca rolul fiicei Nonei Victorovna în filmul lui Nikita Mihalkov „Neamurile”. Şi cu Veaceslav Tihonov tot ne vom întâlni în platoul de filmări la Mihalkov, în „Obosiţi de soare”.

** *

Ţin minte cum în anul 1963, pe acelaşi drum dinspre stadion, într-o maşină deschisă, a trecut pe lângă noi Nikita Sergheevici Hruşciov. Drumul de neuitat de acasă spre şcoală, mai ales, toamna, presărat în întregime cu frunze galbene de arţar. Foşnetul şi mirosul frunzelor căzute de arţar mi-a rămas în memorie pentru totdeauna. Şcoala mea dragă nr.15 — pe str. Komsomolskaia, lateral de teatrul de operă, unde strălucea în acei ani neîntrecuta Maria Bieşu! O clădire frumoasă, confortabilă, cu o scară de gală luxoasă, pe al cărei palier se înălţa bustul lui Lenin, iar noi făceam garda festiv, cu cravate de pionier, de ambele părţi ale acestuia. Minunatul nostru director (precum îmi dau seama acum), Iuri Dmitrievici. Nu îmi pot aminti nicidecum numele lui, pentru că noi, mici şi proşti, îi ziceam pe la spate „Şnobel”, pentru nasul lui mare. Aşa a şi rămas în memorie, ca Iuri Dmitrievici Şnobel. Să-i ierte pe elevii lui nepricepuţi!… În programa noastră şcolară era limba moldovenească, o învăţam şi puteam să ne lămurim pe deplin în ea. Dar nu numai dragostea dezinteresată pentru cântat şi versuri a fost cea care m-a atras în activitatea de amator şcolară. Căutam orice posibilitate ca să evit orele la care erau predate obiecte exacte: geometria, algebra, fizica şi chimia. Cei care participau la activitatea artistică de amatori erau eliberaţi de la ore. în spatele şcolii noastre, în perioada dezgheţului hruşciovist, s-a deschis noul teatru „Luceafărul”, al cărui colectiv a fost format din absolvenţii Şcolii de Teatru moscovite „B.V.Şciukin”. „Luceafărul” era denumit „Sovremennik”-ul moldovenesc. Regizorul-şef al teatrului, Ion Ungureanu, monta nişte spectacole de neuitat. Artiştii principali erau Mirce Soţki-Voinicescu, Grigore Grigoriu, Sandri-Ion Şcurea … Noi alergam să privim toate spectacolele în limba moldovenească. Cu teatrul colaborau dramaturgul Aureliu Busuioc, compozitorul Eugen Doga, poetul Emil Loteanu. Când am primit apartamentul nou, cu utilităţi, şi ne-am mutat din centru la Râşcani, s-a constatat că peste o casă de la noi, pe acelaşi palier cu colega mea de clasă, Galea Demidiuk, la etajul 4 al blocului nou, locuieşte Emil Loteanu. Regizorul care filmase până la acea perioadă „Poienile roşii” cu Svetlana Toma în rolul principal. Noi am privit acest film de câteva ori la cinematograful „Patria”, uneori chiar chiulind de la ore. Iar uneori alergam direct de la şcoală, peste drum (peste strada Lenin) la cinematograful „Biruinţa”. În anii mei de şcoală, la Chişinău au început să apară raioanele noi: Botanica, Râşcani ş.a. Iar în raionul Poşta Veche şi la Sculeni locuiau prietenii noştri vechi. Nu ştiu cum au devenit acum. După ce ne-am mutat la Râşcani, am fost transferată imediat la noua şcoală 33, iar în anul următor — la 53, abia construită, chiar lângă apartamentul nostru din strada Dimo, 17. Dar maturizându-mă un pic, în clasa a 8-a, am hotărât să mă întorc la şcoala mea dragă nr. 15, chiar dacă trebuia să mă scol cu o oră şi jumătate mai devreme şi să merg până acolo cu autobuzul. Am rămas fidelă şcolii mele. Acum, probabil, nu mai este actual, dar aveam noi o „Carte de onoare”, unde scriam cu litere de aur numele absolvenţilor cu care şcoala noastră se putea mândri. în această carte (dacă s-a păstrat) există şi numele meu, chiar dacă aveam în certificat note de trei la obiectele exacte. M-au apărat colegele mele de clasă, Olea Babilunga şi Tanea Şcerbinina, eminente. Lângă numele meu era formularea „Pentru o activitate obştească vastă”. Iar o perioadă, am fost şi căpitanul echipei TVC a şcolii. Chiar lângă şcoala noastră era filarmonica moldovenească, unde am ascultat în repetate rânduri evoluările lui Iacov Smolenski, Veaceslav Somov, Dmitri Juravliov — celebri maeştri ai cuvântului artistic de la mijlocul secolului al XX-lea, care ne familiarizau cu tezaurul literaturii mondiale. Şi, bineînţeles, mergeam la toate spectacolele Teatrului Dramatic Rus, situat nu departe de filarmonică. Mult timp, regizorul teatrului era Evgheni Vladimirovici Vengre, socrul surorii mele, Maia.

Îmi amintesc cu o recunoştinţă enormă de diriginta noastră de clasă (din a 5-a până în a 10-a), profesoara de literatură, Maia Filipovna Ionco. Deseori mă gândesc: aş fi evoluat eu acum cu programe de poezie vaste şi aş fi primit oare distincţia de stat „Medalia A.S.Puşkin” cu formularea „Pentru contribuţie mare la dezvoltarea şi păstrarea literatura rusă”, dacă nu ar fi ea? Comunicarea cu o personalitate atât de extraordinară ca Maia Filipovna a format în mine definitiv o dragoste puternică şi profundă faţă de literatura rusă.

…La Râşcani, la cimitirul „Doina”, se află mama mea, Ludmila Alexandrovna Kriucikova, fratele meu, Volodea Kriucikov, şi bunica Claudia Mihailovna Nesterova, care ne-a educat pe noi trei. Acum, vin la baştină rar de tot. Dar atunci când ies din avion, mă învăluie un aer cald şi cunoscut până la durere, care trezeşte în sufletul meu cele mai bune amintiri din copilărie şi adolescenţă, care sălăşluiesc în viaţa fiecărui om până la moarte.

Mulţumesc foarte mult!

Kriucikova, Svetlana. Închinare bastinei // Chișinăul meu / alcăt.: N. Cataeva. – M.: PK Galeria; [Chișinău] : S.n., 2015.

0

Похожие записи

Ответить

Вы можете добавить теги и атрибуты: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>